Clayderman, Yanni sau Einaudi ?

Asa-i ca va place Clayderman ?
Acum vreo 10-15 ani intr-o piata muzicala plina de cacaturi, aparea Clayderman si celebra balada pentru adelinne sau love story. Toti manelistii aveau la muzica preferata bifat si Clayderman. L-am ascultat si eu si am indragit pianul.
Apoi, am trecut la nivelul urmator numit Yanni.
Ei bine, eram cu o clasa peste claydermani, nu prea stia lumea de el si eram mandru ca l-am descoperit. Cand imi serveau o balada pentru adeline le dadeam in nas cu "in the mirror" si crestea inima-n mine ca nu auzisera de ea.
Inca ascult Yanni, dar am trecut la nivelul 3, cel mai profund de altfel.
Am primit o recomandare de film de la o persoana mai dubioasa si doar faptul ca venea de la ea m-a facut curios sa vad filmul. Nu va zic de film decat ca-i "fuckin' brillliant" cum s-ar zice.
Ei bine in filmul asta, am dat de Ludovico Einaudi, nivelul 3, perfectiunea.
Daca de Yanni ma mai intrebau cativa "nu-i ala cu mustata care a aparut si in family guy?", ei bine Einaudi e un mister:)
Iar eu am o mandrie prosteasca cand trimit cate o piesa de-a lui de parca eu le-as canta si nu-mi mai incap in piele cand imi zice cineva ca l-a miscat profund.
Ce ziceti ? Incercati un Clayderman, un Yanni, si un Einaudi si-mi ziceti care v-a placut mai tare ?

"Orasul creste ca un cancer, eu trebuie sa cresc ca un soare. Orasul musca tot mai adanc din rosu; e o plosnita alba, insatiabila, care va trebui sa moara de inanitie. O sa infometez plosnita alba care ma suge. O sa mor ca oras pentru a redeveni om. De aceea imi astup urechile, imi inchid ochii, imi pecetluiesc gura.
Dar inainte de a redeveni om, voi exista probabil in chip de parc, un fel de parc natural in care oamenii vin sa se recreeze, sa-si omoare timpul. Ce spun sau ce fac ei nu are importanta, pentru ca in mine isi vor aduce doar oboseala, plictiseala, deznadejdea. Eu voi fi un tampon intre plosnita alba si corpusculul rosu. Voi fi un ventilator pentru risipirea otravurilor acumulate prin efortul de a perfectiona ceea ce este imperfectibil. Voi fi legea si ordinea asa cum exista ele in natura, asa cum sunt proiectate in vis. Voi fi parcul salbatic in mijlocul cosmarului perfectiunii, visul linistit, incremenit in mijlocul activitatii frenetice, lovitura la nimereala pe alba masa de biliard a logicii. Nu voi sti nici cum sa plang, nici sa protestez, dar voi fi mereu acolo, in tacere absoluta, pentru a primi si restabili. Nu voi sufla o vorba pana nu va sosi timpul de a fi din nou om."

Din colectia: "Adunate de prin carti"

It is never too late to fulfill a dream

Revin cu ceva ganduri despre filme.
Am mers la zilele filmului portughez cu gandul sa mai aud portugheza cum suna.
Ca si realizari cinematografice nu prea stiu nimic despre filmul portughez.
Am mers deci sa vad A Costa dos Murmurios (Taramul Soaptelor).
Povestea ar fi putut fi chiar interesanta. Zbaterea Portugaliei de a pastra Mozambicul ca si colonie si luptele de gherila duse in acest scop. Promitea filmul.
Si nici nu ar fi fost atat de rau dar parca nu se mai termina. L-am numit filmul fara de sfarsit. Multi au cedat psihic si au plecat inainte sa se termine dar eu m-am incapatanat sa prind finalul care nu a adus nimic spectaculos.
Cum n-a miscat nimic in mine nu mai insist si trec la alt film.
Zilele Filmului German, am ales un film care mi-a placut cum suna Cherry Blossoms. In prima jumatate de ora incepuse sa ma plictiseasca. Deodata mi-a captat atentia si a sfarsit prin a ma emotiona exagerat de tare :)
Filmul e povestea multora care si-au dorit din tot sufletul ceva in viata si au renuntat la vis din diferite motive. Filmul e despre implinirea viselor si despre dragoste. Cand spun "despre dragoste" sa nu va inchipuiti vreo poveste siropoasa de dragoste care se termina ca'n filme.
Povestea filmului pe scurt e cam asa:
Cand sotia lui Rudi, pe nume Trudi afla despre sotul ei ca este bolnav de cancer in faza terminala, nu-i spune acestuia si ii propune sa mearga sa isi viziteze copii la Berlin. Acestia nu prea au chef de ei si ii paseaza de la unul la altul, cei 2 plecand sa viziteze Marea Baltica unde Trudi moare subit.
Dupa moartea ei Rudi incepe sa o cunoasca cu adevarat pe cea care i-a fost alaturi atatia ani si merge in Japonia, acolo unde Trudi si-a dorit toata viata sa mearga sa vada Muntele Fuji.
De aici filmul devine plin de simboluri si are o muzica de vis, mai ales piesele japoneze...
Pt mine e un film excelent care a intrat in top 10. Candva cand nu o sa imi fie lene sa butonez poate reusesc sa si scriu acest top 10 al preferintelor mele.
Pana atunci vizionare placuta !

Concertul

N-am mai scris de ceva vreme din 2 cauze, mi-a fost lene si nu am mai vazut niciun film impresionant.
Asta pana ieri cand am mers la cinema sa vad "Le Concert".
Am tot asteptat sa ruleze la Arta sau Victoria ca sa nu trebuiasca sa merg la mall. N-as sti sa explic de ce dar nu imi surade deloc ideea de a merge la film la mall. Sau as sti dar ar fi o chestie ceva mai personala si incerc sa evit asemenea iesiri:)
Sa revenim la motivul post-ului.
Le Concert, un film de Radu Mihaileanu. Cei care au vazut Train de Vie sau Va vie et deviens stiu despre cine e vorba si mai stiu si ca omul asta face filme emotionante.
Le concert e sublim. Te emotioneaza, te trec fiori, in secunda urmatoare te face sa razi si apoi revine la fiori.Te poarta prin toate starile si nici nu-ti lasa timp sa iti revii. Scena de final, care in unele filme salveaza tot, daca filmul e prost, aici il incununeaza.
E aproape imposibil ca la sfarsitul filmului sa nu vrei sa mergi sa asculti Tchaikovsky.
Mélanie Laurent joaca excelent. A jucat si in Inglorious Basterds.O sa recunoasteti si vreo 2-3 actori romani printre care Vlad Ivanov (Din 4luni,3saptamani,2zile sau din Amintiri din epoca de aur)
Ion Sapdaru deasemenea din Amintiri din epoca de aur, Maria Dinulescu care apare vreo 5 secunde..
Muzica e aleasa excelent.


Povestea filmului am copiat-o de pe cinemagia.ro pt ca imi e lene ca de obicei sa povestesc eu despre ce e vorba :P

"Andrei Filipov, dirijorul de prestigiu al celei mai mari orchestre din Rusia, Orchestra Bolşoi, considerat un geniu în Occident, este concediat în timpul erei comuniste, în plină glorie: refuzase să renunţe la toţi interpreţii săi din orchestră care erau evrei, “jidani şi duşmani ai oamenilor”, inclusiv la cel mai bun prieten al său, Sacha Grossman. Andrei s-a afundat în băutură şi depresie. Acum are 50 de ani şi încă lucrează la Bolşoi. Ca om de serviciu...

Directorul de la Bolşoi, un fost funcţionar al Partidului Comunist, i-a promis lui Andrei că îi va aduce orchestra “în curând” înapoi, dar nu a făcut altceva decât să îl umilească într-un mod sadic. El consideră că Andrei este învechit şi că îi face, astfel, o mare favoare, ţinându-l în continuare ca om de serviciu.

La un moment dat, în timp ce freca podelele din biroul directorului, Andrei găseşte un fax: orchestra Bolşoi este invitata să cânte la Palais Chatelet, în Paris, peste două săptămâni. Bolşoi urma să înlocuiască, în ultimul moment, Filarmonica din San Francisco, antamată iniţial de francezi, dar care tocmai anunţase că nu mai este disponibilă.

Andrei fură faxul şi concepe un plan nebun: în două săptămâni îşi va căuta toţi vechii prieteni muzicieni din orchestră, o adunătură variată ce-şi câştigă în prezent existenţa în Moscova ca şoferi de taxi, compozitori pentru filme porno, ştergători de parbrize, negustori pe piaţa ambulantă... Planul lui este să plece cu toţii la Paris, sub numele de marea orchestra Bolşoi de la Moscova. Vor sfida destinul şi se vor răzbuna! Vor reuşi?"



Eu zic sa mergeti la Victoria sa-l vedeti, trailerul nu cred ca o sa va impresioneze in mod deosebit.